Suntem atat de copii pe cat vrem noi sa credem? Uneori ne prostim doar din dorinta de a mai scapa de monotonie, dar ne intrebam totusi in sinea noastra "ce naiba se intamla?". Pierdem zile in sir, stam in scari de bloc profitand la maxim de cateva zeci de mii. Ne miram de tot ce se petrece in jurul nostru desi stim mai bine decat oricine ca viata e asa cum ti-o faci si nu e pur si simplu o intamplare la voia cuiva. Gandim mai profund decat adulti. Vedem solutiile multiple din spatele problemelor. Traim cu gandul ca maine putem face mai multe. Ca enrgiile noastre o iau de la capat si putem arata de ce suntem in stare. Suntem pierduti undeva intre copilarie si maturitate. Pierzandu-ne in starea intermediara dintre cele doua varste uitam ce vrem si ce facem. Ne bucuram de prostiile pe care le facem, de durerea pe care o simtitm pentru ca ne face sa ne simtim in viata. Suportam suferinta mai bine decat oricine. Noi cei pierduti intre nebunie si realitate. Suntem cei care judeca cel mai mult, cei care filozofeaza la nesfrasit, dar cand e vorba sa deschidem gurile ies doar prostii mediocre la mana a doua. Ne indragostim prosteste pana si de blugii cuiva dar apreciem mai presus de orice faptele nu vorbele, gandurile nu aspecteul care le invelesc. Suntem cei care vor muri de depresie sau cei care vor pune bazele unei noi lumi . Suntem durerea si placerea intr-un singur trup infasurat in negare si sila.
Ma mir cum de inca sunt aici. Depresiile care ma cuprind din ce in ce mai des sunt din ce in ce mai puternice. Uneori sunt depresii lungi si nejustificate. De multe ori ma consum pentru persoane care nu dau un leu pe mine. Uneori nu bag in seama persoanele care chiar tin la mine. Raman cu botu pe labe si coada intre picioare de una singura de fiecare data si tot eu sunt cea care trebuie sa fac prima miscare. Imi vand maindria pentru persoane. Chiar si persoane necunoscute. Nebunia mea se ascunde zilnic in spatele capului. Sincer ma intreb pentru ce naiba mai plang?
